Doamne, ce an a fost până acum! Ce primăvară, ce vară, câte trăiri, câte am descoperit, câte mi s-au schimbat în gândire, cum m-am pierdut aproape regulat și m-am regăsit mereu, mai bine decât eram ultima dată, dar și cu mai multe frământări, cât am regretat, cât am reconsiderat!

Multe dintre cele descrise mai sus au fost consecința directă a apariției cărții! La un moment dat, acum vreo lună, am zis că o las mai moale că am nevoie de o pauză cu cartea. Mă încărca fiecare feedback primit, mă punea la gândit și îmi transfera un soi de responsabilitate socială, dar nu acesta e miezul articolului. 

Ce voiam eu să vă spun, dincolo de tot amalgamul de trăiri, anul acesta am descoperit cum arată frumusețea universală. E materializată sub un singur chip. Chipul de părinte. 

Am cunoscut atât de mulți oameni-părinți încât am realizat că părintii reprezintă o "specie" conturată clar, cu caracteristici unice și pronunțate. Multe cătți de dezvoltare personală încearcă să schimbe abordarea originală a statutului de părinte transmițându-ne cât de importanți suntem noi ca indivizi și cât e de important să abordăm viața, în primul rând, din punctul nostru de vedere ca indivizi, nu ca părinți. Poate că există oameni care reușesc să facă asta, eu nu-i cunosc.

Eu am avut ocazia să-i cunosc pe ei, părinții cu chipul brăzdat de griji, de acel cum să fac să-i fie cel mai bine lui, copilului meu, părinții care aleargă între serviciuri, after school-uri, pian, balet, baschet, fotbal sau karate. Mamele care și-au purtat toată vara iconic tocurile, după ser viciu, în pământul bătătorit al parcurilor, mamele cărora le-au intrat copiii în clasa 0 sau a V-a, tații care și-au lăsat treburile deoparte și s-au concentrat pe a-și învăța copiii să meargă pe biciclete, role, etc! Părinții cărora le-a apărut în familie cel de-al doilea copil! Ce monumente de răbdare și frumos! Câte cearcăne pictate de nopți nedormite care se șterg dintr-o dată la primul semn că e mai bine, că va fi mai ușor, un zâmbet al copilului, o noapte în care apuci să dormi 3 ore în loc de 1 oră, o digestie bună, un tantrum mai puțin, 15 minute de lini șțte la cafea.

Dar și pe părinții cu copii adolescenți! Doamne, câte cuvinte scoase cu noduri, câte grimase și câte priviri îngrijorate am cunoscut. Și ce sentiment de "viață" mi-a dat să am ocazia să asist la toate astea! 

Dar și mamele care au tras adânc aer în piept și și-au spus. Eu pot. Eu voi muta munții pentru copilul meu indiferent ce ar fi.

Oamenii-părinți sunt cei care încep orice acțiune prin a se întreba "ce o să se întâmple cu copilul meu dacă eu fac/zic/acționez în acest fel".

Oamenii-părinții sunt cei care știu că atunci când ești părinte reacțiunea este întotdeauna înainte de acțiune.

Cei mulți vor spune că așa sunt părinții, se "sacrifică". Eu parcă nu vreau să pun aceasta etichetă. Cred că e doar iubire nemărginită. Copiii noștri ne devin aer și asta e ireversibil.

Câtă dragoste încape în ei, părinții. Știți care e păcatul aici?  Că noi, copiii părinților noștri realizăm toate astea doar după ce devenim la rândul nostru părinți!

Vă pup,

L