-      Tu nu porți cercei? Mă întreabă cineva în parc. 

-      Poftim? Eu? 

Priveam cu ochii măriți de mirare, gândindu-mă șocată, dar eu nu pot să trăiesc fără cercei! Viața mea nu ar fi la fel fără cercei. Îi iubesc și îi colecționez de mică. Dacă sunt valoroși? Economic vorbind, nu. Cerceii de aur nu-i mai port de mult, am două perechi. Unii ai mei, primii mei cercei din aur. I-am primit la 14 ani. Știu sigur că ai mei i-au luat în rate de la doamna care aducea aur din Turcia. Dacă stau bine să mă gândesc, parcă zăresc ziua când doamna Mariana a venit cu o cutiuță mică și verde. 

3 grame si nu știu câte puncte, a zis. 

-      Să aibă grijă la tortițe, se pot deschide ușor.

Stăteam cuminte într-un colț cu privirea semi ridicată și încercam să-mi motivez cadoul în mintea mea de copil. Când mama mi-a dat cutiuța în mână, am strâns-o cu puter e înainte s-o deschid și i-am zâmbit ca și cum știam că e o răsplată. În ochii mei se vedea orice mai puțin sentimentul de vinovăție. Da, erau luați în rate, dar eu știam că îi mer it. Luni la rândul îmi  formasem un tic care devesnise deranjant.  Imi atingeam regulat urechile să verific că cerceii sunt încă acolo, că na, tortița era fragilă. 

Cel mai mult iubeam strălucirea aurului galben în soare. Doamne! Aveam o oglinjoară mică, ovală, în care mă uitam deseori în leagănul din fața casei. Aurul și soarele formau mici steluțe strălucitore care mă făceau să mă simt prețioasă.

A doua pereche, a aparținut mamei mele, încă stau ferecați într-o cutiuță, acasă, la Breaza. Cred că lucruile de suflet prind puteri magice dacă stau mult în întuneric, căci atunci când deschid cutiuța, printr-o singură atingere a aurului rece, devenit fad și fără viață, mama îmi reapare ca prin minune în minte. Îi văd chipul frumos, cu aceeași roșeală crudă, cu aceleași sprâncene aproape drepte, perfect simetrice care parcă s-au alineat cu sufletul chinuit de prea multă suferință. Și colțurile buzelor lăsate în jos, și cerceii...prin care se rătăceau deseori fire rebele de păr, de culoarea fumului de noiembrie.

Următoarea pereche de cercei pe care am iubit-o cu adevărat a fost tot a mamei, cerceii ei de nașă, o inimă neagră încadrată într-o ramă aurie. Doamne! I-am văzut ani buni ca pe niște promisiuni a unei vieți boeme care avea să vină. Cerceii aceia te îmbrăcau efectiv. Te conturau. Acum vreo 4 ani mi-am făcut curaj și i-am luat de acasă. Stăteau cuminți într-un ceainic albastru, înfășurați într-un șervețel îngălbenit de timp.

I-am purtat de atunci, în general când îmi era un dor cumplit de ea. Am pierdut unul. Nu pot să vă explic ce am simțit. Mai am unul. Uneori când îmi prind părul pe o parte, îl port doar pe el. E singur, dar inima mea îl poartă ca pe un întreg. 

Eu port cercei. E primul lucru pe care cineva trebuie să-l știe despre mine. Dacă într-o zi voi vrea să-mi fac vreun CV, o să scriu la pregătire: purtătoare de cercei. 

Am peste 50 perechi. Mulți aduși de prietenii mei, de prin lume. Nu mai e nevoie să le spun. Ei știu că trebuie să-mi aducă. Nu trebuie să fie scumpi, trebuie să fie, pur și simplu.

Am cercei din India, Italia, Spania, Zanzibar, Chicago și Ghana. 

Îi iubesc la nebunie pe cei pe care i-am cumpărat de la târgurile de vechituri de la Paris, dar și pe cei cu aer nebun, modern, care apar în fiecare sezon. 

Doar puțin ne desparte de noile colecții. Doamne, abia aștept! Știți deja că Meli Melo Paris a fost prima sintagmă rostită de Agnes, așa că, o să mă găsiți frecvent la magazinul Meli Melo Paris din AFI Ploiești, la vânătoare de cercei. Mari, opulenți, colorați, intriganți, nebuni, unici, vii.