Bună dimineaţa,

Primul interviu din 2017 îmi este foarte, foarte drag, recunosc. Anca Dumitrescu a reuşit să mă emoţioneze de dimineaţă când am deschis mailul primit de la ea şi am citit răspunsurile. Mă leagă multe de ea, multe lucruri nespuse, o prietenie care nu a fost alimentată cu întâlniri foarte dese (cu excepţia perioadei în care am fost colege de serviciu), doar presărată cu multe ceşti de cappuccino pecetluite la gură. Plus sentimentul acela preţios pe care îl ai după ce revezi un om, după muuult timp şi totuşi ,ai senzaţia că ai fost acolo mereu. Citind acum răspunsurile Ancăi îmi dau seama că nu am ascultat-o vreodată aşa cum am făcut-o acum, în timp ce o citesc.

Unul dintre motive este că nu am simţit vreodată o nevoie acută să ştiu ceva anume, altceva în afară de discuţiile care curgeau natural între noi. Acum zâmbesc. Ca de fiecare dată când stau la poveşti cu Anca, ca fiecare om care e în preajma ei. Vă invit să o descoperiţi pe Anca Dumitrescu, atât cât ne permite, în rândurile de mai jos. :)

Care era visul tău când erai mica? Ai devenit ceea ce ți-ai propus?

Întrebarea ta a fost un bun exercițiu de memorie pentru mine. Și asta pentru că m-a determinat să fac un scurt istoric al ultimilor 20 de ani, demers care cred că m-a ajutat să înțeleg mai bine unde sunt acum și mai ales cum am ajuns aici. Sper să nu te sperie textul ăsta lung și să te înarmezi cu răbdare pentru a-l citi până la capăt.Când aveam vreo 8 sau 9 ani, tata s-a îmbolnăvit foarte tare. După o banală operație la rinichi, într-un spital din Timișoara, s-a trezit că a contractat un microb (deh, vechea și atât de actuala problemă a spitalelor din România) rezistent la orice formă de tratament cu antibiotice. Habar nu aveam și nici nu înțelegeam la vârsta aia e ce e cu tata. Vedeam doar că nu mai merge la Universitate (tatăl meu este profesor), se ridică tot mai rar din pat, are febră zilnic și e tot mai slăbit. Îmi amintesc de primul Crăciun în care am făcut bradul doar eu cu mama, căci tata nu avea putere să își părăsească patul. Atunci mi-am dat seama că lucrurile sunt grave. M-am hotărât să îl salvez și mi-am construit în noptiera din dormitor o clinică medicală cu tot ce reușisem să șter pelesc din doctoriile cu care mama îl trata pe tata: cutii de medicamente, fașe, seringi fără ac, rețete vechi, organizasem totul foarte bine, iar jucariile de pluș deveniseră primii mei pacienți care își așteptau cuminți rândul la injecție. Atunci m-am gândit prima dată ca aș putea deveni medic. Între timp, tata a reușit să se facă bine - profesoara de chimie din liceu a mamei a reușit să găsească o formulă de antibiotic care să învingă microbul tatălui meu și, după o lungă serii de injecții și tratament, soluția salvatoare a dat rezultate. Ideea de a deveni medic a rămas cumva legată de acest eveniment și în anii care au urmat am devenit tot mai atașată de ea. Părinții mei erau extrem de încântați de acest plan, tata îmi sugera că aș putea opta pentru stomatologie și deja mă vedea studentă la medicină. Totul a decurs conform planificării, până în clasa a 12-a când, cu 6 luni înainte de bacalaureat, le-am spus părinților mei că eu nu îmi doresc să fiu medic. Și că nu mă văd lucrând într-un spital în anii care vin. O să fiu sinceră cu mine și cu cei care citesc acest text: am făcut-o din egoism. Începusem să visez cai verzi pe pereți, să citesc filosofie și să mă îndrept spre partea umanistă: mai visătoare, mai boemă, dar în același timp total neadaptată contextului socio-economic în care trăiam; când le-am zis părinților mei că merg la Jurnalism, amândoi au făcut ochii mari, au înghițit în sec, dar s-au abținut de la orice comentariu acid și n-au depus vreun efort să mă oprească din nebunia mea. Iar pentru asta le voi fi mereu recunoscătoare. Mi-au spus, “fă ceea ce te face fericită și mai vedem noi după” și cam asta a fost. Abia după ceva timp am aflat că amândoi au stat cu frica-n sân că nici nu intru măcar la facultate.

După cum am scris mai sus, visam cai verzi pe pereți raportat la ce se întâmpla cu presa din România la acea vreme și la oportunitățile de angajare din piață. Cum-necum însă, am reușit să mă angajez ca jurnalist încă din primul an de facultate. După un an deveneam redactor-șef (nici nu-mi terminasem studiile) și uite așa realizam că tot ce știu mai bine să fac este să scriu. Și mi-am zis că orice ar trebui să fac pe viitor, indiferent pentru ce alt job voi opta, acesta va trebui să implice o doză de scris. Așa că, revenind la întrebarea ta, deși nu mi-am urmat visul din copilărie, astăzi sunt ceea ce mi-am propus, suma scriiturii mele, a proiectelor mele, a lucrurilor care mă fac fericită. Nu știu dacă mi-am propus vreodată să fiu ceva într-un mod clar, mi-am repetat mereu ce NU vreau să fiu/fac și viața a avut cumva grijă să îmi ghideze pașii și să mă pună față în față cu oportunitățile de care aveam nevoie.

Cum a fost drumul catre succes?

Ar fi o exagerare să spun că a fost greu, dar și necinstiti să spun ca lucrurile s-au întâmplat ușor. Drumul spre succes a însemnat multă muncă, multă motivație și luptă cu mine însămi ca să nu cad în capcana obișnuinței și a zonei de confort. Dar a însemnat să știu și când să spun NU și să înfrunt viața fără să am habar ce se întâmplă mâine. M-am angajat la 19 ani și jumătate, iar la 24 îmi dădeam demisia.

Am simțit atunci că ceea ce fac nu-mi mai produce fluturi în stomac, nu-mi mai aduce bucurie și nici motive să zâmbesc. Devenisem un robot care nu-și mai găsea locul. Aveam nevoie de un bobârnac să prind din nou puteri. Și pentru că am avut curajul să recunosc asta, să plec și să încep un capitol de la 0, viața mi-a scos în cale nenumărate oportunități și oameni minunați alături de care să transform niște simple idei într-o realitate frumoasă, construită exact așa cum mi-am dorit.

Ce greșeală ai făcut în cariera și ar fi bine de menționat pentru a nu o repeta și ceilalți?

Sincer, îmi este greu să dau un răspuns la această întrebare. Și nu pentru că nu aș fi făcut un număr semnificativ de greșeli în toți acești ani, ci pentru că, privind în urmă, le văd pe toate ca pe niște întâmplări obligatorii în parcursul meu profesional și personal, pentru ca azi să ajung aici. Am început antreprenoriatul cu asocieri care nu au funcționat, parteneriate care nu au avut niciun viitor sau abordări greșite ale poziționării față de client. Dar fără astfel de întâmplări cum aș fi știut oare să-mi aleg oamenii cu care vreau să mă înconjor sau modul în care să mă raportez la clienți? Sunt și suma greșelilor mele si datorită lor azi lucrurile merg (mai) bine, rezultatele mă fac să zâmbesc și nu pot fi decât recunoscătoare pentru oamenii din echipa mea.

Vreau să fiu stewardesa. Cum s-a născut?

S-a născut în vara lui 2013. După cum spuneam mai sus, viața a avut grijă să îmi scoată în cale oameni minunați cu care să ajung sa construiesc o lume (evit să îi spun business sau afacere) în care să mă regăsesc complet. Unul din oamenii aceștia e Georgiana, prietena mea cea mai bună și partenerul meu de business. Omul alături de care știu că pot face orice, omul care e în stare să îmi dea curaj și putere să muncesc oricât. Alături de ea am pornit Vreau să fiu Stewardesă - eram 2 jurnaliste în căutarea unui proiect care să ne dea oportunitatea să facem ce știm mai bine: să scriem, să informăm cititorii, să le venim în ajutor cu informații utile, avizate și mereu la zi. Georgiana și-a dorit la un moment dat să fie stewardesă, însă a abandonat planurile și s-a întors la munca de jurnalist după ce a terminat cursurile unei școli de aviație și a realizat că nu are unde să se angajeze. Asta se întâmpla în 2010. Ne-am dat seama că pe piața sunt atât de puține informații despre tot ce presupune meseria de însoțitor de bord, pașii de urmat ca să obții un astfel de job și cine face angajări, așa că am gândit o platformă online care să facă tocmat asta. www.vreausafiustewardesa.ro devenea oficial prima plaforma din Romania dedicată însoțitorilor de bord pe 27 septembrie 2013.

După acest prim pas lucrurile au venit natural, de la website am trecut în offline cu o serie de cursuri de pregătire pentru viitori însoțitori de bord, după care ne-am extins cursurile din București în toată țara, iar în prezent facem cursuri în 3 țări: România, Republica Moldova și Italia.

Am adus în echipa noastră traineri cu experiență semnificativă în aviație, specialiști în HR și recrutare și împreună am reușit să construim un concept complex de cursuri care să asigure oricărui viitor însoțitor de bord o pregătire completă pentru interviurile cu mari companii aeriene.

Cum e să dai aripi tinerelor aflate la început de drum?

E probabil cel mai frumos lucru pe care puteam vreodata să îl fac. E motivul pentru care mă trezesc dimineața și zâmbesc. Bucuria de pe chipul cursanților mei, mai ales când îi văd în fiecare dimineață la curs, e direct proporțională cu bucuria din sufletul meu. Avem atât de multe povești frumoase la Vreau să fiu Stewardesă de când am început cursurile, atât de mulți tineri care au venit la noi cu un vis, iar astăzi îi vedem călătorind în jurul lumii în uniforma de însoțitor de bord. E un sentiment de profundă recunoștință față de munca mea care mă încearcă la finalul fiecărui curs Vreau să fiu Stewardesă. Nu credeam că va exista ceva în care să pun atâta pasiune, un lucru care să mă motiveze mai mult decât o face Vreau să fiu Stewardesă în prezent.

Ținuta - carte de vizita?

Și chiar mai mult decât atât. Ținuta ne spune, fără să vrem, povestea. Ținuta e cea care vorbește înainte să apucăm noi s-o facem. Mă uit la cursanții mei. De câte ori stau în fața lor sunt un exemplu pentru ei. Se uită atent la mine și mă analizează. Ținuta mea trebuie să fie ireproșabilă. Și când spun ținută nu ma refer doar la hainele pe care le port. Ci la unitatea haine-discurs-atitudine. Trebuie să fie toate cele 3 din același registru, de fiecare dată. Altfel, riști să cazi în capcana unei false alegeri vestimentare, care nu are nimic de-a face cu cine ești tu ca individ, cu gusturile, tabieturile și felul tău de-a fi. Fug de asta cât de mult pot și încerc să fiu eu, în toate ținutele pe care le port.

2 carti care te-au motivat in viata

Jurnalul fericirii - Nicolae Steinhardt

Eseu despre orbire - Jose Saramago

Cărțile acestea două m-au schimbat din temelii. Niciuna dintre ele nu se află pe lista de cărți motivaționale pe care ar trebui să le parcurgi pentru o viață profesională de succes. Lecția acestor 2 cărți de mai sus este despre bunătate, dăruire, credință, iubire, oameni și încredere, într-un context sumbru al dezumanizării, al urii și dezintegrării sociale. Sunt două cărți care te scot din zona de confort, o doză de realitate tulburătoare de care avem nevoie pentru a întelege lumea care ne înconjoară.

O să las aici o frază din “Eseu despre orbire” pe care mi-o notasem în caietul meu la momentul când am citit cartea.

“Vreţi să spuneți că avem prea multe cuvinte? Vreau să spun că avem prea puține sentimente. Sau le avem, dar nu mai folosim cuvintele care le exprimă. Aşa că le-am pierdut.”

Care este sfatul pe care l-ai da unei tinere la început de carieră?

Sa aibă curaj, să știe când să spună NU, să știe că zâmbetul și bunătatea sunt cele mai importante arme și să nu se ia niciodată prea în serios.

Calitatea ta fără de care n-ai fi reușit?

Vorba bună :)

În ciuda oricăror greutăți care au apărut în viața mea, mereu am știut în adâncul sufletului că lucurile se vor întâmpla așa cum îmi doresc. Și-atunci am lăsat sufletul să vorbească pentru mine. Iar el s-a zbătut să vorbească mereu frumos, să fie recunoscător și să aibă grijă ce cuvinte aruncă în univers. Toate se întorc precum un bumerang. Iar când vorbele sunt bune, bumerangul se întoarce cu minuni.

Ce te inspiră în viața de zi cu zi?

Oamenii și poveștile lor, puterea lor de a se reinventa de câte ori viața îi pune față în față cu dificultăți. Mă inspiră oamenii care muncesc oricât e nevoie pentru visul lor și oamenii care emană bunătate în privire și în vorbă.

Caut să găsesc inspirație și bucurie în lucruri banale, pe care le fac zi de zi, astfel încât să nu uit să apreciez că ele există în viața mea: există bicicleta cea mov de care sunt nedespărțită, există un pahar de vin bun, există prieteni minunați cu care pot vorbi nimicuri, există (cea mai buna) cafea la Steam și oamenii aia minunați care mă inspiră cu pasiunea pe care reușesc să o pună în fiecare ceașcă de cafea, există poeziile lui Bukowski si colecția de viniluri cu Pink Floyd. Astea sunt lucrurile care mă fac fericită și recunoscătoare pentru viața mea. Și mai e Piper motanul. Dar el e o poveste în sine, așa că mă voi opri aici cu inspirația căci deja am depășit cu mult “spațiul” alocat:)

3 piese care nu trebuie să lipsească din garderoba unei femei?

• o rochie albă (și încă una, două sau orișicâte!)
• o pereche de jeanși vintage
• pantofii pe care ți dorești - niciodată prea puțini la număr

Motto-ul tău preferat?

Nu știu dacă am un motto preferat. Însă zilele trecute am citit această frază și mi-am notat-o pe prima pagina din agendă, așa, ca să fie acolo în fiecare dimineață când o deschid și să mă inspire:

“Share love and light today. Hug, smile, laugh, sing, dance, create, give. Encourage, support each other, celebrate our differences. Spread hope and beauty, and always, always be brave!”

Trade mark pentru Anca Dumitrescu. 2 elemente

Bicicleta

Vinul roșu