Buna, sunt Ana si sunt indragostita de shopping, dar ma tratez! … sau ma rog, incerc. Treaba asta cu shopping-ul e la fel de serioasa ca orice alta adictie! Serios… cu cat incerc sa ma las cu atat ma innebuneste mai tare gandul ca a intrat ultima colectie in magazine sau primesc un newsletter cu “free shipping for 48h” sau “doar azi aveti transportul gratuit si 30% discount” … si tot asa… le stiti si voi foarte bine.

Imi place sa fac shopping inca de cand eram pustoaica; cum stangeam niste bani in pusculita plecam in “aventura” de la magazinul Unirea pana la Dika de la Piata Romana pe jos, dus-intors si nu ratam niciun magazinel de la cel mai mic pana la cel mai mare. Aveam tot timpul o prietena de nadejde care-mi tinea companie si era fix la fel ca mine; strangea si ea pana la ultimul leut. Aveam chiar o strategie, bine pusa la punct: aveam 3 sesiuni serioase de shopping pe an, in rest faceam doar “browsing”. Pentru cele 3 sesiuni de shopping strangeam luni bune banuti; fie ca din banii de covrigi pe care-i primeam aproape zilnic, pana la exagerearea cu “fondul clasei”, “fondul scolii” – ca sa mai scoatem cateva parale de la parinti. A fost o perioada in care ne-am convins parintii sa ne plateasca notele de 10 si un timp a mers chiar bine, pana cand ai nostri au hotarat sa sisteze remuneratia asta pe motivul ca “Nu trebuie sa inveti pentru note; trebuie sa inveti pentru a te dezvolta, pentru a deveni un om implitit prin ceea ce cunosti nou… ce e tampenia asta sa-ti dau 5 lei pentru fiecare nota de 10?!?” (nu mai tin minte exact cat era taxa… dar ceva de genul ala).

In orice caz, nebunia asta a mea cu shopping-ul m-a determinat sa imi caut job repejor, inca din timpul facultatii si sa am banutii mei de buzunar, numai buni de cheltuit pe tot ce imi poftea inima. Stiu ca nu asta ar fi trebuit sa fie determinarea de a avea un job insa trebuie sa incepi de undeva. Si sincer, dintre toate adictiile din lumea asta, a mea este cea mai putin nociva pentru sanatate … clar nu si pentru buzunar. Este oarecum haios ce va marturisesc acum: pentru a reusi sa ma organizez intre dorinte si nevoi, mi-am facut tot felul de planuri si strategii apropos de shopping. Eu chiar practic “sportul” asta cat se poate de calculat si de organizat; nimic nu este la intamplare si sincer nu am in dressing nici un obiect cu eticheta pe el si nici o piesa vestimentara de care sa fi uitat sau pe care sa nu stiu cand trebuie purtata.

Iubesc sa fac shopping de suveniruri. Aaaa, nu… nu suveniruri la care va ganditi voi acum, cu siguranta! De exemplu, oriunde as merge in lumea asta larga trebuie sa-mi iau un obiect de imbracaminte sau de incaltaminte care sa-mi aminteasca de respectiva vacanta. Nu ma dau in vant dupa moda traditionala ci mai degraba imi caut “suvenirurile” in magazinele care imi plac. De exemplu: am fost in urma cu 5 ani intr-o mini-vacanta in Italia, undeva pe langa Pisa, mai exact la Forte dei Marmi – un loc absolut superb. Dupa o zi de plaja si relaxare, in drum spre hotel, dau nas in nas cu niste superbe cizme lila de piele intoarsa. Inima mi s-a oprit pentru o clipa si jur ca a fost dragoste la prima vedere. Dau sa intru in magazin, dar prietena mea absolut contrariata imi zice:

-       -Hei… nu intra… esti plina de nisip si esti desculta. Or sa te dea astia afara.

-       -Oh da… ai dreptate.

Merg intr-o parte, ma asez pe o banca si ma scutur cat pot de bine de nisip, imi pun sandalele si dau sa intru.

-       -Hai mai… pe bune! Chiar vrei sa intri in magazin?!? Mooor de foame!

-       -Numai putiiiin! Please …

-       -Hai ca intram maine!

-       -Nuuu. Un pic! Vreau sa pipai un pic cizmele astea din vitrina. Daca nu le ating mor!

Se amuza si intram impreuna in magazin. Le caut cu privirea si nu le vad pe nicaieri. Ma apropii de vitrina si cand sa pun mana pe ele, vine catre mine o italianca trecuta bine de 45 de ani, extrem de bronzata, miniona si cu niste ochi superbi si imi spune pe un ton cald, dar ferm.

-       -Te rog sa nu atingi obiectele din vitrina.

-       -Aaaa pai as vrea sa probez si eu cizmele astea mov.

-       -Ceee? (exlama prietena mea) ai zis ca doar le pipai…iar stam juma’ de ora pe aici?

Mama mia ce face foamea din om! Ca sa o calmez ii zic cu un zambet sugubat.

-       -Daca mi le cumpar, fac cinste cu desertul, ce zici?

-       -Sa ti le cumperi? Cat costa?

-       -Aaaa… nu stiu.

Mda… nu vazusem cat costa. Nu parea un magazin scump, dar cu italienii astia nu stii niciodata.

-       -E singura pereche cea din vitrina (imi zice vanzatoarea). Marimea 37. E ok?

-       -Wow! E perfect. Vreau sa le probez.

Se uita un pic lung la picioarele mele care mai aveau ceva urme de nisip si imi aduce o carpita mica, alba si curata si ma invita intr-un colt al magazinului sa scap de nisipul nedorit. Un pic penibil, dar avea si ea dreptatea ei. Daca nu le cumparam, macar sa nu le umplu de nisip.

In momentul in care am pus prima cizma in picior am simtit ca ele au fost facute special pentru mine. Ce-i drept parca auzeam cum ma strigau din vitrina: “Anaaa… noi stam aici doar ca sa ne vezi tu! Intra! Probeaza-ne! Cumpara-ne!”

-       -Perfect! Le iau! Cat costa? (nu era trecut nicaieri pretul).

Ia signora cutia lor, isi pune ochelarii si imi zice:

-       -120 Euro.

Prietena mea sa lesine.

-       -Hai mai! Iti iei cizme in miezul verii! 120 de euro… pe bune!

-       -Ce miezul verii, soro?!? E august! Imediat vine Septembrie. E chiar un moment potrivit! Si sunt din piele, interior-exterior… chiar nu sunt scumpe!

Le studiez pe fiecare in parte, foarte atent si hopa! Am gasit un mic defect. Perfect pentru o incercare de negociere. Imi place maxim asta la cumparaturi. Uneori merge, alteori nu, in final nu ai nimic de pierdut; si intorcandu-ma catre italianca ii zic usor incruntata:

-       -Cizma asta are un defect! Aveti alta pereche? (eu stiam ca nu are; imi spusese doar ca e unica si singura cea din vitrina)

Isi puse ochelarii pe nas din nou, se uita si ea lung la micul defect de langa fermoar si imi spune:

-       -Mda… nu am alta pereche. E ultima. Dar nu se vede asa tare.

-       -Pai da, nu se vede asa tare, dar totusi… as vrea sa imi oferiti un discount.

-       -Hmm… o secunda sa-l sun pe sefu’

Na… ca a mers. Nu ma asteptam. Mai degraba ma asteptam sa ma pofteasca sa ies din magazin. Prietena mea isi facea cruci in minte si imi tot zicea ca nu sunt zdravana.

-      - Am vorbit cu sefu’. Pot sa vi le las la 100 de euro.

-       -Perfect. Le iau. Grazie!

Si uite asa am plecat cu micul meu suvenir mov-lila care mi se potrivea ca si o manusa. Si in ziua de azi le port si imi sunt dragi si imi vor aminti mereu de vacanta superba de la Forte dei Marmi.

Am facut paranteza cu povestioara de mai sus ca sa ma pot explica un pic in fata voastra. Sunt atat de inofensiva in adictia mea cu shopping-ul incat chiar nu te poti supara pe mine. Nici nu sar calul cu bugetul si nici nu cumpar in doru’ lelii. Iar de o vreme am inceput sa ma mai ponderez; serios!

Mi-am facut un folder in calculator pe care l-am denumit: “Dorintele mele” si de fiecare data cand vad ceva ce-mi place si la care imi ramane gandul o perioada, il caut pe net si-l salvez poza acolo. Am inceput cu obiecte, acum am adunat acolo si locuri in care mi-as dori sa calatoresc, concerte la care as vrea sa merg, cursuri pe care imi doresc sa le fac, carti pe care vreau sa le citesc…. Am un folder plin. Va veni o zi in care voi incepe sa fiu propria mea zana buna si sa le indeplinesc; una cate una. Dar pana atunci, sincer, e atat de relaxant sa deschid folder-ul si sa ma uit la ce am salvat acolo, de parca jumatate din misiune e deja indeplinita.

Am invatat de aceasta “cutie cu dorinte” de la buna mea prietena Claudia Jimeno in cadrul unui seminar ESPERE. Initial m-am gandit ca este o prostioara, dar in momentul in care am hotarat sa-mi strang dorintele undeva am inteles ce imi povestea. E frumos sa ai un loc unde sa tii tot ceea ce iti doresti sa ai sau sa traiesti in viata; e ca si cand ai avea un mini-plan bine pus la punct. Iar cel mai simpatic este ca dorintele tale te invita sa speri ca intr-o buna zi ele se vor transforma in realitate. Si stiti si voi cum e cu speranta…. moare ultima sau nu moare niciodata!

I could give up shopping, but I’m not a quitter!

xoxo