România post-tranziție: între promisiuni și realități
După 1989, scena culturală românească a cunoscut o explozie de libertate, dar și un vid instituțional. „În anii ’90, totul părea posibil, dar nimic nu era garantat”, își amintește un curator cu experiență. Politicile culturale s-au schimbat odată cu guvernele, iar lipsa unei strategii coerente a făcut ca artiștii să depindă de proiecte punctuale, finanțate fragmentar.
Sociologul Vintilă Mihăilescu observa că „instituțiile culturale nu au reușit să se adapteze complet la un model funcțional de susținere a artei contemporane, ceea ce lasă un gol pe care artiștii îl umplu prin inițiative proprii”. Acest gol a fost adesea ocupat de asociații independente, spații alternative și proiecte internaționale, dar și de o luptă constantă pentru vizibilitate.
Cultura de masă: seducția ușoară a produselor vandabile
Max Horkheimer și Theodor Adorno avertizau în Dialectica iluminismului că „industria culturală” standardizează gusturile și transformă arta în produs. În România, acest fenomen se vede clar în proliferarea divertismentului facil, al evenimentelor gândite pentru fotografie, nu pentru conținut. Un exemplu evident este presiunea ca expozițiile să fie „Instagramabile”. Lucrările trebuie să se potrivească perfect în cadre verticale, cu culori vibrante și mesaje simplificate. Publicul se oprește pentru un selfie, dar trece mai departe înainte de a înțelege mesajul. „E periculos să confunzi vizibilitatea cu relevanța”, spune o galeristă din Cluj. „Poți avea mii de like-uri și totuși să nu lași nicio urmă reală în memoria culturală a orașului.”

Capitalul simbolic: moneda nevăzută a artei
Pierre Bourdieu vorbea despre „capitalul simbolic” — recunoașterea socială și prestigiul pe care un artist îl acumulează în timp. În România, acest capital se construiește greu, prin participare la expoziții importante, colaborări cu instituții recunoscute și prezență constantă în discursul critic. Cazul unei tinere artiste din Timișoara este grăitor: a refuzat oferte comerciale care i-ar fi adus bani rapid, preferând să participe la rezidențe artistice internaționale. După ani de muncă discretă, a fost invitată să expună la Bienala de la Veneția. Acest tip de parcurs nu se vede în presă de tip tabloid, dar definește exact ceea ce înseamnă „a rămâne vertical ” — a nu ceda tentației scurtăturilor.
Globalizarea: între oportunitate și diluare
Globalizarea culturală oferă artiștilor români acces la scene internaționale, dar pune presiune asupra identității lor. „Publicul internațional cere autenticitate, dar o vrea ambalată în formate pe care le recunoaște”, explică un critic de artă din București. Participarea la târguri internaționale presupune adaptarea discursului vizual la un public divers, fără a pierde specificul local. Exemplele de succes vin de la artiști care au transformat teme profund românești — memoria comunistă, tradițiile rurale, peisajul urban post-industrial — în lucrări cu limbaj universal.

Rezistența prin estetică
Guy Debord, în Societatea spectacolului, descrie cum imaginea poate domina realitatea socială. Totuși, un artist poate folosi aceeași forță a imaginii pentru a submina superficialitatea. În România, există o generație de creatori care își construiesc un univers vizual recognoscibil, refuzând să-și ajusteze estetica pentru a corespunde tendințelor comerciale. Ei cultivă detaliul, lucrul manual, imperfecțiunea — exact ceea ce algoritmii nu pot cuantifica.
Presa culturală: între rol critic și compromisuri
Într-un peisaj mediatic dominat de știri de consum rapid, presa culturală devine un teritoriu de rezistență. Totuși, chiar și publicațiile specializate trebuie să lupte pentru finanțare și audiență. „Nu e suficient să scriem cronici bune. Trebuie să convingem publicul că lectura lor e relevantă pentru viața de zi cu zi”, spune redactorul unei reviste de artă. În lipsa unui public educat cultural, și jurnalismul de calitate riscă să devină nișat până la izolare.
Arta ca act politic subtil
Într-un context în care declarațiile directe pot fi rapid polarizante, arta rămâne un spațiu al subversiunii elegante. O instalație, un performance sau chiar o alegere de cromatică pot transmite mesaje politice, sociale sau identitare fără a recurge la slogane. A rămâne „vertical” în acest sens înseamnă a vorbi cu rafinament despre teme incomode: misoginism, precaritate financiară, corupție culturală.

Verticalitate într-o lume fluidă
„A rămâne verticală ” nu e doar o metaforă pentru eleganță sub presiune, ci și un mod de a spune că, în artă, rezistența nu se face prin forță brută, ci prin echilibru, coerență și refuzul de a face compromisuri esențiale. În România de azi, unde cultura se luptă pentru vizibilitate într-un ocean de distracții efemere, tocmai acei artiști care aleg calea mai grea — cu pași fermi, pe un teren instabil – sunt cei care vor rămâne în memoria colectivă.