În România contemporană, educația prin cultură devine nu doar un deziderat teoretic, ci un teritoriu de intervenție critică, într-o epocă în care degradarea consumului cultural, diminuarea participării publice și precaritatea infrastructurii instituționale produc un tip de ruptură greu de ignorat între individ și cultura care ar trebui să îl formeze.

Datele Barometrului de Consum Cultural 2024 sunt mai mult decât un simptom statistic; ele funcționează ca un diagnostic sever al incapacității societății de a transforma cultura într-un mediu formativ accesibil. Faptul că 67% dintre respondenți – și copiii lor – nu au participat niciodată la o activitate de educație culturală ridică întrebări grave despre rolul și responsabilitatea instituțiilor culturale, despre accesibilitate, despre relevanță și despre absența strategiilor pedagogice pe termen lung.

Acest paradox devine și mai vizibil în lumina unei alte constatări: în ciuda absenței participării educaționale, 66% dintre români vizitează anual patrimoniul, iar 42% intră cel puțin o dată pe an în muzee, galerii sau expoziții, semn că potențialul public există, însă nu este direcționat înspre formare, ci rămâne suspendat între curiozitate și ocazionalitate.

Participarea culturală, în forma sa actuală, funcționează mai degrabă ca un episod sporadic decât ca o practică formativă. Deși 78% dintre participanți declară că învață lucruri noi în contact cu cultura, iar 42% dintre părinți confirmă îmbunătățirea performanțelor școlare datorită educației culturale, aceste beneficii sunt accesibile unei minorități.

Această contradicție scoate la iveală o problemă care depășește cadrul statistic și intră în sfera politicii culturale: România finanțează, de cele mai multe ori, proiecte, nu programe.

Proiectele sunt efemere, fragmentare, dependente de vizibilitate temporară. Programele, însă, presupun metodologie, continuitate, infrastructură, obiective măsurabile și impact pe termen lung.

În ultimii ani, finanțările publice au susținut în mod repetat procese nearticulate – simple evenimente, lipsite de un fundament pedagogic, fără indicatori sociali, fără responsabilitate asupra formării publicului. În acest fel, s-a creat o inflație de activități culturale lipsite de direcție, dar o penurie de programe reale capabile să modifice structuri mentale, să creeze public, să formeze competențe culturale durabile.

Barometrul Cultural 2024 arată limpede că acolo unde educația culturală a fost aplicată coerent, impactul este imediat: elevii își cresc performanțele, adulții își dezvoltă competențe civice și estetice, iar comunitățile se articulează în jurul valorilor culturale. Aceasta nu este doar o constatare statistică, ci o demonstrație empirică despre rolul fundamental al culturii ca infrastructură a democrației și ca mecanism de formare critică. În lipsa intervențiilor structurale, cultura riscă să fie percepută ca un accesoriu, nu ca o necesitate civică-  un pericol deja vizibil în raportul dintre potențialul cultural al societății și nivelul real de participare.

În acest peisaj tensionat, în care instituțiile publice rămân adesea captive în propriile limite administrative, inițiativele independente devin spații vitale de formare, de experimentare și de reconectare între public și patrimoniu. Enver@Kynsburg a fost construită tocmai din această urgență: nu ca o galerie care expune pasiv, ci ca un organism viu, un laborator de practici culturale, un spațiu de cercetare vizuală și pedagogie artistică, în care educația devine proces, nu eveniment. Programele create aici –  de la ateliere de analiză vizuală la cursuri de pedagogie artistică, de la proiecte de upcycling la expoziții însoțite de ghidaje teoretice –  sunt concepute ca intervenții durabile, orientate către formarea unui public critic și către articularea unei culturi vizuale profunde.

În România, unde 67% dintre cetățeni nu au acces la educație culturală, iar finanțările susțin adesea aparența actului cultural, nu conținutul său, devine necesară redefinirea rolului instituțiilor independente. Acolo unde statul produce evenimente, actorii independenți sunt obligați să producă educație; acolo unde instituțiile publice creează vizibilitate, platformele independente trebuie să creeze competență; acolo unde sistemul pune accent pe raportare, cultura are nevoie de formare.

În acest context, Enver@Kynsburg nu funcționează ca o galerie în sens tradițional, ci ca o platformă culturală complexă – un centru, un laborator, un spațiu de cercetare și pedagogie care răspunde urgent nevoilor societății prin programe ce formează publicul, susțin tinerii artiști și creează un traseu cultural coerent și sănătos pentru noua generație. Scopul nu este doar acela de a face artele vizuale accesibile, ci de a le face performative, inteligibile, legitime și, mai ales, recunoscute internațional, prin cultivarea unor practici artistice fundamentate teoretic, articulate estetic și ancorate în realitatea socială a prezentului. Enver@Kynsburg devine astfel un model de intervenție culturală capabil să reconfigureze relația dintre individ și cultură, dintre creativitate și educație, dintre patrimoniu și viitor, arătând că schimbarea este posibilă doar acolo unde cultura este tratată ca necesitate, nu ca ornament.

Bibliografie selectivă

Barometrul de Consum Cultural 2024 – Institutul Național pentru Cercetare și Formare Culturală (INCFC)
Radio România Cultural, „67% dintre respondenți… nu au participat niciodată la activități de educație culturală”, 2024
News.ro, „Barometrul de Consum Cultural 2024 – date statistice despre participare și educație”, 2024
Clujul Cultural, „Analiza participării culturale în România, ediția 2024”
Studiile interne www.enverkynsburg.com privind programele educaționale, 2021–2025,