Când eram mică, aveam impresia că la 22 de ani o să știu tot: cum se plătesc facturile, ce vreau să devin, cu cine o să fiu și în ce apartament o să îmi beau cafeaua în fiecare dimineață.

Realitatea?

Încă mă uit la tutoriale despre cum să fac un CV “cum trebuie” și nu știu dacă îmi doresc să mă mut din orașul natal sau vreau doar să scap de ceva.

Am 22 de ani și, teoretic, sunt adult. Dar, de fapt, uneori mă simt ca un copil care se joacă de-a viața serioasă. Și nu îmi e rușine să o spun. Am 22 de ani și nu am încă un plan, dar am câteva gânduri notate în telefon, un folder în laptop plin de drafturi și senzația că în haosul zilnic în care trăim, încep, încet, să mă cunosc.

Am bifat tot ce trebuia: liceu, facultate, proiecte, internshipuri, primele joburi “serioase” și am început și un master. Dar nimeni nu m-a învățat cum să trăiesc între mailuri politicoase, un program mult prea încărcat și constrângerea cum să îmi fac poftele și să pun bani la “saltea”.

La 22 de ani, între roluri și responsabilități de adult, ești prins între ce așteaptă lumea de la tine și ce îți dorești tu, încât uiți cine ești dincolo de toate acestea.

Uneori, uiți să te asculți pe tine însăți. Prietenii sunt tot mai puțini, relațiile cu oamenii dragi tot mai îndepărtate, timpul liber tot mai inexistent, iar momentele de respiro tot mai puține. Că, de! Trebuie să îți construiești viața și să te pui pe picioare.

Nu am o rețetă pentru cum să fiu “adult”.

Poate nici nu e nevoie să am. Fiecare zi aduce o învățătură, o ușă deschisă, o oportunitate, o șansă să cresc. Perfecțiunea nu există. Greșim, învățăm și ne descoperim. Drumul e greu, iar calea e lungă. Rezultatul, însă, va fi povestea scrisă de noi, prin propriile noastre eforturi.